În 2015 mi-am finalizat studiile, locuiam în Cluj-Napoca și aveam un job bunicel. Cu toate acestea nu mă simțeam împlinită, parcă nu acolo era locul meu. Eu fiind crescută de bunicii materni până la 3 ani, tot timpul spuneam când mă duceam la ei că mă duc acasă. Acolo simțeam că sunt acasă cu adevărat. Drept urmare am decis să mă mut la țară, la bunicii mei. Trecând peste toate sentimentele date de locul de baștină, am simțit și "chemarea pământului", cum zice un mare clasic, alimentată și de trendul fondurilor europene și "instalarea tinerilor fermieri". Nașii mei tocmai reușiseră să acceseze acest proiect, iar eu mă gândeam ce fain ar fi să depun și eu, și să îi ajut pe bunicii să treacă de la agricultura de subzistență la o afacere în toată regula.
Zis și făcut: îmi dau demisia de la job, îmi pun toate lucrurile în mașină și zic " Remetea, here I come!". 

  Nu aveam bani de consultanță și am început să mă documentez eu, să caut informații și răspunsuri. Și aici mă lovește fix în moalele capului birocrația din România: aia nu e așa, că e invers, albul nu e alb, negrul nu e negru, poate fi și gri. Funcționarii nu îmi pot da răspunsuri clare, că nici ei nu știu sigur cum e și nu vor să își asume răspunderea pentru un răspuns concret, că poate ăia de la București nu sunt pe același film.

  Zic mno bine, hai să o facem în stil clasic, cu resursele pe care le avem și apoi bine-a fi! Și am început cu 18 arii de teren, am pregătit răsadurile ( care apropo, mi-au ajuns pe un sfert din teren, pentru că mno...planul de acasă cu ăla din târg nu pușcă întotdeauna) și mă apuc de treabă. Bunicii m-au susținut, cu juma' de gură, dar m-au lăsat să îmi fac damblaua, iar juma' de sat râdea de mine cu gura până la urechi că "o vinit orășanca la sapă și cară apa cu găleata pe câmp".

  Am primit sfaturi din toate părțile, unele bune, altele date în batjocură, dar până la urmă unui consătean i s-a făcut milă de mine și mi-a împrumutat motopompa lui, până am avut eu bani de una nouă. Apoi am pus porumb dulce, pe o parcelă destul de mare, și m-am lovit de o altă problemă: unde îl vând? Piața din Baia Mare era suprasaturată, plus că nu făceam față concurenței: produsele aduse din Ungaria aveau preț mult mai mic și arătau mult mai bine. Așa că am dubuit un Logan și un Golf 3 și am plecat la Cluj: în 4 ore am vândut tot și am sunat acasă să mai culeagă o tură. Într-o săptămână am vândut tot și am venit acasă cu prima victorie și un avânt  fără margini.

  Al doilea am dat fail total cu porumbul, nu a mai trecut nici la Cluj, dar m-am specializat pe legume și am trecut la următorul nivel: vânzarea online, pe Facebook. Tot atunci mi s-a alăturat și actualul soț, și împreună ne-am dezvoltat și diversificat produsele.

  Dacă regret că m-am mutat din metropola Cluj-Napoca? Nici măcar o secundă! Mi-e dor de prietenii mei de acolo, de părinți și uneori și de atmosfera din oraș. Dar după ce stau un pic prin trafic și caut un loc de parcare cu orele îmi trece repede.
Aici îmi e locul, aici mă simt acasă, aici mă simt împlinită, aici trebuie să fiu!